Despre lacrimi is sfinti

Moda lacrimilor a trecut de mult. Intr-o nimereala de geniu, Caragiale a numit lacrimile: balele melancoliei. Vorbele aceste stralucite rezuma o stare de suflet a unei epoci intregi: noua ni-e scarba sa ne dam pe fata sensibilitatea - si tocmai celor mai autentic sensibili dintre noi ni-e scarba. O pudoare noua s-a nascut in omul civilizat, pudoarea sentimentului. Desigur, aceasta achizitie este rezervata unei minoritati. incolo, daca lacrimile fizice sunt aproape total demodate, lacrimosenia ca intentie si maniera, ca esenta de stil, este marfa tuturor raspantiilor.

Sentimentalitatea este procedura cea mai grosolana pentru a da, pe intelesul celor multi, o idee avantajoasa despre persoana noastra morala. Este lucru insemnat ca toate brutele, si cele mai brute intre brute, adora romanta sentimentala, in muzica si cuvinte. si e destul de straniu ca popoarele inapoiate, deci aspre la suflet si crude, au o muzica eclatant sentimentala, iar cele mai adevarat imblanzite au una de ton energic, demn si voios. Stilul doinei, ca sa vorbim scurt, caracterizeaza muzica neamurilor care, la suparare, spinteca burtile, taie urechile si nasul, scot ochii, prajesc pe jaratec - trateaza prin urmare, cu o fantezie excesiva sensibilitatea aproapelui. Aici negresit, nu poate fi vorba de prefacatorie, ci se dovedeste numai ca intre atitudinea sincer sentimentala si afinarea reala a sensibilitatii poate sa existe un raport invers - exista poate totdeauna. Lasand la o parte formele materiale ale sentimentalismului, lacrimi, suspine, intonatii si mutre induiosate, definim fondul lucrului astfel: sentimentala e acea dispozitie de suflet care porneste de la gandul ca lumea este facuta cu totul dinadins pentru noi, si exista numai pentru ca sa irite sensibilitatea noastra. Este banal ca aproape fara incetare toti ne ostenim sa potrivim cat mai bine realitatea cu simtirea noastra, si ca, in stare normala, nici o clipa nu ne paraseste convingerea ca putem sa o potrivim intrucatva. Aceasta face ca in multimea mare a oamenilor, cu rezistenta intelectuala slaba, usor se naste credinta ca realitatea este din capul locului alcatuita cu totul de dragul nostru. in intelesul acesta sentimentalismul este puerilitatea esentiala a masei umane, si aceasta se arata in gustul literar, in visurile si impulsiunile politice ale multimilor.

De cate ori realitatea dezminte prostia sentimentala, omul simplu se supara fara masura, de cate ori pare sa o confirme, omul se bucura si se topeste intr-un optimism duios. Pe asemenea suparari si bucurii se intemeiaza atitudinile estetice, morale si politice ale multimilor. in literatura, atitudinea sentimentala serveste, cu manos succes, a da unui anume public ideea avantajoasa despre sensibilitatea umana a scriitorului (cea artistica nu e in chestie), si totodata a face pe acest public sa creaza ca are cine sa poarte cu duiosie de grija durerilor si, cum se zice, aspiratiilor sale celor mai scumpe. Aceasta se obtine foarte frumos prin alegerea subiectelor si aranjarea lor in vederea sentimentelor si aspiratiilor scumpe de care vorbim.

Literatul sentimental pare necontenit sa arate cu degetul cand spre inima lui, cand spre a publicului. Iar subiectele si stilul constituiesc pentru dansul o manusa roza in care isi imbraca mana cu care gesticuleaza emotionat. La noi, literatura lui Vlahuta si a domnului Bratescu-Voinesti este un exemplu atat de perfect, incat trebuie renuntat sa-l explicam celor care nu-l simt numaidecat, la simpla numire a celor doi maistri.