Uneori, din ce in ce mai des in ultima vreme, ma gandesc la viata, la toate lucrurile pe care nu le stim, nu le intelegem si la care nu avem cum sa primim un raspuns. Sunt teorii, sunt oameni care cred ca au sau li s-a dat de undeva, de sus, raspunsul, dar, de fapt, nimeni nu stie ce este viata, de ce suntem aici, de unii sunt mai norocosi decat altii, mai frumosi decat altii, mai destepti si mai iubiti decat altii...
Imi aduc aminte ca atunci cand eram mica eram extrem de curioasa si citeam tot ce imi pica in mana, inclusiv, sau mai ales, cartile tatei despre religie, filosofie, viata de apoi, evolutionism sau chiar ocultism. Insa imi aduc aminte ca atunci nu se manifesta decat curiozitatea de a afla lucruri, de a cunoaste mai mult si mai mult, iar acum sunt manata de teama, de teama ca voi descoperi ceva ce nu voi putea accepta, ca mi se vor arata lucruri care, in loc sa ma inalte, ma vor ingenunchia de frica neintelegerii lor.
De multe ori, tatal meu imi spune ca frica este cel mai mare dusman al omului si stiu ca este adevarat. Dar cum sa nu iti fie frica, cum sa nu iti fie teama cand stii ca anii se duc, ca totul devine mai impovarator, ca oamenii imbratranesc si apoi pleaca, nu stim unde, nu stim de ce si nici cand. Cum sa nu iti fie teama de viitor, cand totul in lumea asta parca a luat-o razna, cand increderea in oameni se clatina in fiecare zi, cand exemplele din jur te indeamna mai degraba sa bagi capul in nisip decat sa infrunti mandru raul, mitocania, nesimtirea, prostia.
Cum sa nu iti fie teama cand vezi ca tot mai multi copii se nasc cu probleme, cand vezi ca tot mai multe femei trec prin chinuri groaznice numai sa poata avea copii și cand sotii lor le lasa, fara sa se uite o clipa inapoi, cu copiii, și ai lor, pentru o placere efemera.
Nu mi s-a intamplat nimic din toate astea, nu am fost lasata pentru altcineva si nici nu am copii sau familie, dar vad in jurul meu povesti cutremuratoare, povesti de viata adevarata, care nu are nici macar 1% din stralucirea povestilor pe care le ascultam cand eram copii. Si stau si ma intreb: cum sa ai curaj sa iesi in fata, sa iti incredintezi iubirea, sentimentele si increderea cuiva, sa te lupti pentru ceea ce crezi ca e bine, cand parca totul in jur iti demonstreaza ca acestea sunt doar niste lucruri desprinse din basme, care in viata reala lipsesc.
As vrea sa imi regasesc curajul si naivitatea pe care le aveam cand eram copil, as vrea sa pot sa cred, din nou, ca atunci, intr-o lume dreapta si buna, in casnicii frumoase care dureaza, in iubire normala si pura, intr-o viata care poate trece lin, fara cutremure prea mari, care te transforma din temelii, si focuri care iti mistuie sufletul.
Mi-ar placea ca intr-o zi sa imi pot privi copiii si sa imi gasesc curajul de a lupta pentru ei, pentru ca ei sa aiba o lume mai buna in care sa traiasca, la fel cum mi-ar placea sa il pot privi pe tatal lor in ochi si sa simt ca toate temerile mele au fost nefondate si ca, chiar si intr-o lume stramba, mai exista si oameni drepti, care pot ramane asa pentru toata viata.
No comments:
Post a Comment